Bucuresti: Manuc Inn (Hanul lui Manuc)


Free Tours
Tourist Attractions
București
    Free Tours București
    Atracții Turistice București
    București


 



 

Unique in Europe – Hanul lui Manuc (Manuc’s Inn) – The Last European Caravanserai

 

In the old town of Bucharest were lots of inns, part of the flourishing commercial world of the 16th to 19th centuries. Today only five of those inns resisted to the test of time, one of them being Manuc’s Inn raised in 1808 by a wealthy Armenian, Emanuel Mârzaian, born in Rusciuk in 1769 and called by the Turks Manuc-bei (prince). Manuc, a rich adventurer, but also a merchant and a political man, was the owner of a fabulous fortune made up of money, gems, houses, shops, estates and even mountains. In 1812, forced to leave the country because of the Turks, he arrived in France and was adopted by the French high-life society. He owned a stately palace and was considered to be the most elegant foreigner who lived in Paris. Manuc was a man gifted with exceptional qualities: handsome, intelligent and educated (he spoke no less than 12 languages), able, he led an adventurous life and managed to sum up a fortune in the process. But the most sensational story about him, which was also recorded by the press of the time, was an act of philanthropy the 100,000 FF he won at gambling one night, were all given to the poor the next day. The Turks asked Napoleon I to hand him over to them. But Manuc-bei learned about it from the prefect of Paris, Fouché, duke of Otranto, so he fled away to Russia. It was there that he was poisoned to death some years later.

 

Manuc’s Inn, one of the most beautiful samples of old town architecture preserved in Wallachia, stretches partially over the territory once held by the Old Princely Court. The plot of land was bought by Manuc at an auction, and was located in the commercial centre of the city, with streets that still bear the names of the tradesmen who populated the area, i.e. Lipscani – shopkeepers whose merchandises were brought from Leipzig; Gabroveni – dealers in clothes from Gabrovo, Bulgaria; Covaci – ironmongers; Sepcari – hatters and cap dealers; Selari – saddlemakers etc. In old times, Manuc’s Inn was both a meeting and a resting place for tradesmen. It was known for its noise, dirt and many carts. Many travellers, even if they did not put up there, would stop by just to have a look at the picturesque yard and at the inn’s superposed interior open porticos and bedrooms. Architecturally, radically different from the old fortified inns, especially through its beautiful verandah fitted with trifolied arcades resting on elegantly carved wooden pillars which surrounds the inner courtyard.

 

In “The History of Bucharest” a lively description of Manuc’s Inn says: “In the yard and on the corridors of the inn one could see a remarkable blend of human types and costumes, i.e. merchants come from everywhere, cart-renters, townspeople, clergymen, peasants, tarts, gypsies moving to and fro, they would talk, haggle, conclude bargains, quarrel.” The inn was made up of a four-sided building around an inward yard where “big carts from Brasov” and “caravans” would go in and out. The one-storey building had vaulted cellars which were deep and large. On their inner side, all along their length, the basement and the 1st floor had open porticos supported by wooden pillars between which would open three-cusped arches. Access to the 1st floor was made by means of two wooden stairs with belle vues. While the rooms on the ground-floor would serve to passage travellers, people who would come for a longer time would be lodged on the 1st floor. The outer sides of the inn were trimmed with many shops that would put on sale a whole variety of merchandises, whether Turkish carpets for a “decent price”, or “the best of” scents brought all the way from London and Paris.

 

At Manuc’s Inn preliminary talks of the Peace Treaty that put an end to the 1806-1812 Russian-Turkish war were held in 1812. Manuc knew how to mediate between the Russians and Turks, acting as an intermediary for the peace negotiations between these two powers, objectified through the peace treaty of the 16th of May 1812 that led to the teritorial rupture of Basarabia. After Manuc-bei’s death (1817), the inn will wind up in Lambu Vasilescu’s property, around 1862, who will open here „The Great Dacia Hotel”. In 1842, the Townhall of Bucharest had its main offices here for a short period. In the winter of 1878, a theater is opened in one of the hotel’s grand halls, under the leadership of I.D. Ionescu, famous at the time for his pollitically-themed ”Cantonettes”, which „caused a lot of fuss”. “Who won’t let die won’t let you live”, “ She had light legs and finest bootees…” “A penny for the poor innkeeper” were among the hugely popular ones. The performances were very appreciated by the Bucharest audience, and the masked balls that were held here even more so. The Dacia Hall was also famous for the meetings organised here during the first World War..

 

Today, Manuc’s Inn has preserved, to a large extent, its old style and flavour, it now serves as a hotel with a restaurant, a wine cellar, and a cake shop. Just like in the old days, there are many shops on the outer side of its ground-floor. When someone walks into the inn’s yard, would step on an oak beam bridge and thus get a glimpse on how streets in Bucharest might have looked in the 16th and 17th centuries.

Unic în Europa – Hanul lui Manuc – Ultimul Caravanserai European

 

În orașul vechi din București erau multe hanuri, făcând parte din lumea comercială înfloritoare din secolul 16 pană în secolul 19. În prezent doar cinci din acele hanuri au rezistat testului timpului, unul dintre acestea fiind Hanul lui Manuc construit în 1808 de un negustor armean bogat, Emanuel Mârzaian, născut la Ruse în 1769 și numit de turci Manuc-bei (bei = prinț). Manuc, un aventurier bogat, dar în același timp și negustor și om politic, era proprietarul unei averi fabuloase de bani, pietre prețioase, case, magazine, terenuri și chiar munți. În 1812, forțat să plece din Valahia din cauza turcilor, Manuc ajunge în Franța și este adoptat imediat de înalta societate franceză. Aici își cumpără un palat impunător și este considerat cel mai elegant străin care locuiește la Paris. Manuc era un om înzestrat cu calități excepționale: chipeș, inteligent și educat (vorbea bine peste 12 limbi), capabil, el a dus o viata aventuroasă și a reușit să strângă o avere considerabilă în timpul vieții sale. Dar cel mai senzațional lucru despre el, care a fost relatat pe larg în presa vremii, a fost un act de filantropie prin care 100.000 franci pe care i-a câștigat la jocurile de noroc într-o noapte, au fost toți dăruiți săracilor în ziua următoare. Turcii i-au cerut lui Napoleon I să îl extrădeze pe Manuc către ei. Însă Manuc-bei a aflat de această cerere de la prefectul Parisului, Fouché, duce de Otranto, și a fugit imediat în Rusia. Aici câțiva ani mai târziu a murit otrăvit.

 

Hanul lui Manuc, unul din cele mai frumoase exemple excelent conservate din arhitectura vechiului oraș București și din Valahia, se afla parțial și pe locul în care era odată Curtea Veche a domnitorilor valahi. Bucata de pământ a fost cumpărată de Manuc la o licitație, și se află în centrul comercial al orașului, cu străzi care încă poartă numele comercianților și meșteșugarilor stabiliți în acea zonă, ex. Lipscani – comercianți a căror marfă era adusă din orașul Leipzig, Gabroveni – comercianți de haine din Gabrovo, Bulgaria, Covaci – fierari, Sepcari – comercianți de pălării, Selari – producători de șei etc. Pe vremuri, Hanul lui Manuc care era loc de întâlnire dar și de odihnă pentru negustori, era cunoscut pentru zgomotul și forfota de aici, mizerie si multe căruțe. Mulți călători, chiar dacă nu trăgeau acolo, se opreau pentru a arunca o privire la curtea pitorească din interiorul hanului cu niveluri suprapuse și dormitoare și porticuri deschise. Arhitectural, hanul era radical diferit de hanurile fortificate din București din acea vreme, în special prin superbele verande ornate cu arcade trilobate așezate pe stâlpi de lemn elegant sculptați, care înconjurau curtea interioară.

 

În “Istoria Bucureștiului” o descriere plină de viață a Hanului lui Manuc spune: “În curtea interioară și pe coridoarele hanului se poate vedea un amestec remarcabil de oameni și costume, de ex. comercianți care vin de pretutindeni, chiriași de căruțe, orășeni, clerici, țărani, târfe, țigani mergând în toate direcțiile, care vorbesc, negociază, încheie afaceri, sau se ceartă.” Hanul a fost construit ca o clădire cu patru laturi și o curte interioară unde “căruțe mari din Brașov” și “caravane” intrau și ieșeau. Clădirea cu un etaj avea pivnițe boltite, adânci și spațioase. La interior, de-a lungul lungimii lor, parterul și primul etaj aveau porticuri deschise susținute de stâlpi de lemn între care se aflau arce deschise. Accesul la primul etaj se făcea prin două scări de lemn care ofereau o priveliște superbă. În timp ce camerele de la parter erau destinate călătorilor, cei care rămâneau mai mult timp erau găzduiți la primul etaj. Laturile exterioare ale hanului erau înțesate cu multe prăvălii unde era vândută o mare varietate de mărfuri, de la covoare turcești pentru un “preț decent”, până la “cele mai bune” parfumuri aduse tocmai de la Londra sau Paris.

 

La Hanul lui Manuc discuțiile preliminare privind Tratatul de Pace care a pus capăt războiului ruso – turc din 1806 – 1812 au avut loc în 1812. Manuc a știut cum să medieze între rusi și turci, acționând ca un intermediar pentru negocierile de pace dintre cele două puteri, concretizate prin tratatul de pace încheiat la 16 mai 1812 care a dus la pierderea teritorială a Basarabiei. După moartea lui Manuc – bei (1817), hanul va intra în proprietatea lui Lambru Vasilescu, care va deschide aici în 1862 „Marele Hotel Dacia”. În 1842, Primăria Bucureștiului și-a avut birourile aici pentru o scurtă perioadă. In iarna anului 1878, un teatru este deschis aici în una din marile săli ale hotelului, sub conducerea lui I. D. Ionescu, faimos în acea vreme pentru temele sale politice abordate în ”Canțonete”, care au „produs multă agitație”. “Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”, “Ea avea picioare delicate și papucei fini…” “Un bănuț pentru sărmanul hangiu” erau printre cele mai populare. Spectacolele erau foarte apreciate de publicul din București, iar balurile mascate care se țineau aici erau și mai apreciate. Sala Dacia era de asemenea faimoasă pentru întâlnirile organizate aici în timpul Primului Război Mondial.

 

Astăzi, Hanul lui Manuc a conservat perfect, în mare parte, stilul vechi al orașului și parfumul vremurilor de altă dată, și are în dotare un hotel cu restaurant, o pivniță de vinuri, și un magazin de dulciuri. Ca și în vremurile vechi, la exterior sunt multe magazine la parter. Când cineva intră în curtea hanului, va păși peste un pod de grinzi de stejar si va avea astfel o viziune a felului în care arătau străzile din București în secolele 16 și 17.

Leave a Reply





Home Bucharest Dobrogea Moldova Walachia Transilvania