Bucuresti: Muzeul National al Satului Romanesc (The National Romanian Village Museum)


Atracții Turistice
Muzee
București
    Atracții Turistice București
    Muzee București
    București


 
București: Muzeul Național al Satului Românesc (The National Romanian Village Museum)
 
Address: Şos. Kiseleff nr. 28-30, sector 1, cod poştal 011347, Bucureşti, România
Contact: Tel.: (+40 21) 317.91.03; Fax:(+40 21) 317.90.68; Email: contact@muzeul-satului.ro
Website: www.muzeul-satului.ro
 
Opening Hours (Program de vizitare):
 
Monday (Luni) – 09.00 – 17.00
Tuesday – Sunday (Marti – Duminica): 09.00 – 19.00
 
Location (Localizare):
 

 


 
Muzeul Satului – www.videoguide.ro

 

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” creat la inițiativa folcloristului și sociologului Dimitrie Gusti, a fost inaugurat cu ocazia „Lunii Bucureștilor” la 10 mai 1936 în același timp cu parcul Herăstrău, în prezența regelui Carol al II-lea al României, și deschis pentru public, pe 17 mai 1936. Fondurile financiare necesare deschiderii muzeului care se întinde pe o suprafață de aproximativ 10 hectare au fost puse la dispoziție de Fundația Culturală Regală.
 
Oglindirea vieții rurale
 
Viața și obiceiurile în mediul rural au o însemnătate majoră în istoria României. Cu doua mii de ani în urmă colonizarea romană a unei porțiuni din Dacia a avut un caracter rural. In urmă cu o sută de ani, o mare parte din populația României trăia încă la sat. Comunitățile rurale erau organizate astfel încât să își asigure și să își producă singure tot ceea ce era necesar. Urmărind să ofere o imagine concludentă a vieții țăranilor, a spiritului lor inventiv, a remarcabilului lor simț artistic, Muzeul reușește să reconstituie, într-un cadru natural generos, ambianța intimă a fiecărei locuințe aducând, în jurul fiecărei gospodării, hambarele, grajdurile și celelalte acareturi, gardurile lucrate din lemn, nuiele sau chirpici, porțile modeste sau impunătoare, interioarele cu mobilierul specific, uneltele de munca, vasele, covoarele și alte țesături. Pentru a construi Muzeul Satului numit de Dimitrie Gusti „sunetul trist al clopotelor istoriei României”, casele au fost dezasamblate bucată cu bucată, transportate cu trenul, căruța sau cu barca până la București unde au fost asamblate la loc pe suprafața muzeului de astăzi aflată pe malul lacului Herăstrău.
 
Istoria Muzeului este istoria vie a miilor de sate de pe teritoriul României. Aici au fost aduse din locurile de origine, gospodării țărănești, construcții cu caracter comunitar și instalații tehnice, pentru a reflecta cultura și civilizația sătească din România, modul de viată tradițional din secolele 16 – 20. Interioarele construcțiilor au fost reconstituite și dotate cu obiecte autentice specifice fiecărei zone etnografice și epocii de proveniența a monumentelor. In Evul Mediu locuitorii satelor, meșteșugarii, alături de celelalte pături sociale, aveau un rol important în evoluția societății, deoarece știau să construiască case, să cultive pământul, să producă cereale, să crească animale, să meargă la pescuit, să țeasă, să modeleze lutul, să decoreze casele sau să prepare alimentele în forme care le conferă o identitate inconfundabilă, dovedind o mare sensibilitate în combinarea culorilor.
Casele din zonele de deal și de munte diferă de cele de la câmpie prin fundația înaltă, cele de la șes au fundații joase, iar cele din zonele unde invadau dușmanii des erau pe jumătate îngropate în pământ. Prispa era un element specific arhitecturii românești, ca o terasă susținută de stâlpi, fiind uneori construită pe toate laturile casei. În timpurile moderne casei țărănești i-a fost adăugată o cameră de oaspeți unde țăranul își ținea toate lucrurile de preț: carpete, covoare, vase din lut, icoane (pictate pe lemn în Valahia și Moldova și pe sticlă în Transilvania), cufere de zestre, etc. Muzeul are și locuințe ale minorităților ceea ce aduce o mai bună înțelegere a diferențelor etnice dar și a interferenței acestora cu cultura populară românească (gospodăria secuilor din Bancu, Harghita și gospodăria lipovenilor din Jurilovca, Tulcea).
 
Primele semne
 
Ideea creării unui muzeu al satului în aer liber apare în 1867, când Alexandru Odobescu propune prezentarea în cadrul Expoziției Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Apoi savantul Alexandru Tzigara – Samurcaș avea să expună în Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială din București, înființat de el în 1906 „gospodării autentice și complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”, printre care casa „Ceauru”, adevărată bijuterie arhitectonică în lemn din zona Gorj. Aceste inițiative au constituit premisele întemeierii celor dintâi muzee etnografice în aer liber: Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul Hoia, Cluj, cu specific regional, și Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, cu caracter național. Continuând această idee, între anii 1925 – 1935, Catedra de sociologie a Universitătii din București a organizat cercetări monografice interdisciplinare în sate din diferite regiuni ale țării, încheiate cu o expoziție temporară: 1925 Goicea-Dolj, 1926 Rușețu-Brăila, 1927 Nereju-Vrancea, 1928 Fundu Moldovei, 1929, 1932 Drăguș-Făgăraș, 1930 Runcu-Gorj, 1931 Cornova – Basarabia. Dimitrie Gusti și-a dat seama că expozițiile temporare aveau caracter de improvizație și a ajuns la concluzia că, pentru a fi întelese, obiectele trebuie sa fie asezate astfel ca sa alcătuiască un sat adevărat, nu în standuri, de aceea a propus organizarea Muzeului Satului Românesc din București.
 
Deschiderea oficială a muzeului
 
Preocupat de găsirea unui teren potrivit pentru viitorul muzeu, Dimitrie Gusti și colaboratorii săi au acceptat propunerea primăriei Bucureștiului de a-l organiza în Parcul Herăstrău, pe o suprafață de 4.500 mp. Lucrările pentru amenajarea terenului au început în martie 1936. Fundația Culturală Regală „Principele Carol” a susținut moral și material proiectul, regele vizitând de patru ori șantierul, fiind dornic ca deschiderea Muzeului să aibă loc la data stabilită când se sărbătorea împlinirea a 70 de ani de la întemeierea dinastiei de Hohenzollern în România. Construcțiile selectate în timpul cercetărilor după criteriul reprezentativității, au fost demontate și aduse la București în 56 de vagoane de tren. Odată cu materialele de construcție, au sosit 130 de meșteri, cunoscători ai tehnicilor tradiționale de lucru, care au refăcut monumentele în timp record. Au fost aduse la inaugurare 29 de gospodării, o biserica de lemn, cinci mori de vânt, o moară de apă, un teasc de ulei, o povarnă, o cherhana, o cârciumă, sase fântâni, câteva troițe si un scranciob care, împreună, însumau aproape tot ceea ce cuprinde un sat obisnuit.
 
Din 1940 până în prezent
 
În 1940, după invadarea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herței de Uniunea Sovietică, municipalitatea Bucureștiului a hotărât ca în unele gospodării din muzeu să fie găzduite familii de refugiați însă acest lucru a avut un impact negativ asupra patrimoniului și a scopurilor pentru care a fost creat, ceea ce a determinat solicitarea eliberării construcțiilor în 1942. In 1948 este numit director Gheorghe Focșa, fost asistent al lui Dimitrie Gusti si unul dintre cei care au contribuit la constituirea muzeului prin aducerea gospodăriei din satul Moiseni – Oas, una din cele mai valoroase. Incepe o nouă etapă în dezvoltarea muzeului și transformarea lui dintr-un muzeu sociologic în unul etnografic si se reiau cercetările de teren pentru refacerea și realizarea muzeului etnografic în aer liber pe principii științifice, pe măsura ce noul director a analizat situația patrimoniului, conjunctura politică a momentului și posibilitățile de dezvoltare. Cea mai stringentă problemă era salvarea monumentelor din mediul rural sau urban, fiind organizate ample cercetări în cele mai importante zone etnografice, pentru găsirea celor reprezentative și transferarea lor în unsprezece muzee regionale, creșterea patrimoniului Muzeului cu alte monumente reprezentative și recompunerea interioarelor deteriorate.
 
Ideea de bază de la care s-a pornit, a fost că printre bogățiile cele mai de preț ale României sunt monumentele de arhitectură populară, satele cu atmosfera lor incomparabilă, aflate în pericol din cauza transformărilor rapide de după cel de-al doilea război mondial. Datorită vitregiei condițiilor istorice și economice, invaziilor și războaielor, cutremurelor sau inundațiilor, acest patrimoniu a avut de suferit, iar agresiunea directă din anii de după război, exercitată prin colectivizarea forțată a agriculturii și sistematizarea satelor, a avut ca rezultat pierderea unui număr însemnat de monumente. Sute de case, construcții economice, mori de apă și de vant, pive, oloinițe, șteampuri, hanuri, zeci de mii de obiecte specifice gospodăriei țărănești și satului tradițional, devenite dovezi ale unei civilizații rurale de excepție, sunt ocrotite azi în cadrul acestor instituții.
 
Analiza patrimoniului a arătat că din colecțiile stranse în decursul campaniilor monografice s-a distrus în timpul războiului peste 80% ceea ce a însemnat o mare pierdere, cea mai dureroasă fiind demolarea monumentelor provenite din Basarabia (șase mori de vânt), împreună cu o casă de macedoneni, o locuinţă din Caliacra, o moară plutitoare și o cherhana), cu prilejul construirii Palatului Elisabeta pe o parte a terenului de atunci al muzeului. Conjunctura politica era nefavorabilă, Catedra de Sociologie a Universității din București se desființase, patrimoniul Fundației Principele Carol trecuse în proprietatea Statului și în administrarea Ministerului Informațiilor, sociologia ca știință nu mai era agreată, chiar dacă Scoala Sociologică de la București se bucura de o înaltă apreciere internațională, iar Dimitrie Gusti era înlăturat de la Universitate si scos din propria casă. Singura posibilitate de redresare era reprofilarea muzeului, punerea accentului pe aspectele etnografice, pe creația populară. Cu tenacitate si diplomație, Gheorghe Focșa a îndepărtat pericolele apărute ca urmare a neînțelegerii valorii și importantei Muzeului de către noul regim politic comunist instaurat în România, după ani de activitate, muzeul devenind una din cele mai importante și reprezentative instituții culturale din București și din țară, și fiind luat ca model de multe țări ce începeau să organizeze muzee în aer liber.
 
Perioada 1950 – 1970 a fost benefică pentru Muzeu. S-a constituit un corp de specialiști, s-au efectuat campanii ample de cercetare pe teren soldate cu identificarea de noi monumente și creșterea patrimoniului, s-a început organizarea evidenței științifice, au fost publicate ghiduri și lucrări de specialitate. În 1978, Muzeul Satului fuzionează cu Muzeul de Artă Populară al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului și de Artă Populară al R.S.R. și va funcționa astfel până în martie 1990. Intre 1978 – 1990 a fost o perioadă dificilă, când Muzeul Satului s-a aflat iar în dificultate, din cauza ideii conducerii comuniste a României, că satul reprezintă un stadiu de înapoiere și, ca atare, Muzeul trebuie desființat, însă din fericire, un număr mare de oameni de cultură, specialiști din diferite domenii și politicieni și personalul muzeului, au făcut tot ceea ce le-a stat în putere pentru a tergiversa desființarea lui.
 
Anul 1990 marchează o nouă etapă de dezvoltare caracterizată de extinderea teritoriului, restaurări masive, completarea patrimoniului cu noi monumente valoroase, organizarea de expoziții, publicarea de studii etc. Din păcate la 5 septembrie 1997 un incendiu a ars gospodării din secolele 16 – 18 din satele Berbești-Maramureș (secolul 18), Șurdești – Maramureș (secol 18), Chereluș-Arad (secol 18), Drăguș – Brașov și Dumitra – Alba (ambele secolul 16). Pe 20 februarie 2002, în jurul orei 15:30, un alt incendiu devastator s-a extins rapid din cauza vântului puternic și a secetei, afectând obiective etnografice de mare valoare din zona de nord a muzeului, la limita dintre sectoarele dedicate zonelor etnografice Moldova și Dobrogea. Peste 70 de pompieri militari din cadrul Brigăzii „Dealul Spirii”, alertați în jurul orei 15:40, au acționat cu 15 mașini de luptă, dar au reușit să stingă incendiul abia după o oră, din cauza vântului puternic și a lemnului uscat. Prin eforturile întregului colectiv al muzeului, prin sprijinul unor muzee din țară și prin susținerea financiară a Ministerului Culturii și Cultelor și a unor sponsori, lucrările de restaurare efectuate la construcțiile care au avut de suferit de pe urma dezastrului, au fost finalizate într-un termen scurt, iar o parte din monumente au fost redate circuitului de vizitare. Activitatea echipei instalată imediat după ultimul incendiu care a distrus cinci gospodării, o cherhana si o moară, s-a concentrat, din primul moment, asupra refacerii sectoarelor afectate. Din martie pană în decembrie, urmele dezastrului au dispărut iar expoziția permanentă cuprinde azi peste 300 de monumente. Atmosfera seamănă mai mult cu cea a unui parc natural decât cu cea a unui muzeu, fiind reconstruite aproximativ toate elementele ce pot aduce aminte de vremurile de demult și de atmosfera pitorească. În muzeu există o umiditate ridicată de peste 80% și o temperatură care variază, existând riscul permanent al atacului biologic, cel mai periculos fiind constituit de Merulius Lacrymans pentru monumentele din lemn, dar și numeroase tipuri de insecte cum ar fi coleopterele pentru lemn și moliile pentru textile și blănuri.
 
Exponatele
 
Echipele de specialiști și studenți, conduse de Dimitrie Gusti, au achiziționat din satele vizitate case, anexe gospodărești, biserici, instalații tehnice și obiecte de interior (mobilier, ceramică, țesături, unelte etc.), considerate reprezentative pentru locurile de origine. Organizarea expoziției în aer liber conferă prin gruparea monumentelor după principiul geografic al provinciilor istorice (Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova), o foarte bună analiză comparativă a arhitecturii tradiționale românești și a modului de viata traditional. Pe 20% din suprafața muzeului sunt amplasate anexe gospodărești, ateliere, biserici, mori, instalații tehnice, fântâni, un scrânciob precum și multe alte ustensile tradiționale adunate din gospodării provenind din diverse zone ale României.
 
Gospodăriile dobrogene atrag atenția prin casa din Ostrov cu prispa susținută de stâlpi frumos ornamentați, gospodăria lipovenească (1898) și cherhanaua, ambele din Jurilovca. Arhitectura populară din Muntenia este ilustrată, printre altele, de frumoasa gospodărie din Chiojdu, construită din bolovani și având un foișor cu stâlpi ciopliți și balustrada din scândura traforată. Din Oltenia au fost aduse două locuințe arhaice (bordeiele din Drăghiceni și Castranova), dar pe lângă alte gospodării din această parte a țării se impune casa din Curtișoara (începutul sec. 19), tipică pentru așezările zonei de deal. Transilvania ne oferă o mare diversitate de construcții: casa din Sălciua (Țara Moților) cu un acoperiș enorm din paie, modesta casă din nuiele lipite cu lut din Dumitra, casa din Drăguș, cu un exterior extrem de bogat în ornamente. Dintre instalațiile tehnice aflate în muzeu de menționat sunt moara de vânt din Dobrogea, atelierul de olărie din Horezu sau pivele și vâltorile acționate de apă.
 
Habitatul, leagăn de cultura și civilizație
 
Satele tradiționale poartă amprenta unei nobleți naturale, fiind timp de secole păstrătoarele culturii materiale și spirituale autohtone, care au preluat și integrat elemente de cultura alogene, au creat, au inventat, s-au adaptat permanent la condițiile istorice și social economice. In mediul rural se regăsește puritatea aerului și claritatea apei izvoarelor care vin din munții Carpați, România fiind bogată prin diversitatea peisajului și prin zonele sale de un pitoresc nebănuit: câmpii întinse, dealuri, plantații de vii și pomi fructiferi, munți acoperiți cu păduri de foioase și conifere sau piscuri semețe. Cu materialele oferite de natură oamenii au ridicat construcții variate, decorate cu stâlpi sculptați în forme elegante, porți înalte, biserici impresionante, de valoare excepțională. Din piatra și lemn, au construit stane pentru a adăposti animalele.
 
Mărturii ale strămoșilor noștri constructori, se întâlnesc în toate satele din România: vestigii daco-romane, grecești, medievale sau recente, ce demonstrează continuitatea și amprenta pusa de om asupra naturii. Patrimoniul arheologic, religios, arhitectural, artistic, tehnic, manifestări folclorice autentice, mediu ambient încântător, meșteșuguri tradiționale, totul se mai conservă în anumite sate din România. Preocuparea omului pentru construirea unui adăpost, un acoperiș, care să-l ocrotească de intemperii sau de fiarele sălbatice, l-a determinat să găsească cele mai diferite soluții. Depășind faza adăposturilor naturale (peșteri, scorburi) omul a început să construiască mai întâi colibe, apoi case, în funcție de condițiile geografico-climatice, istorice și social-economice, orientându-se către materialele avute la îndemână, inventând și perfecționând permanent tehnici și tehnologii, umanizând spațiul.
 
Exponatele din Muzeu, relevă faptul ca arhitectura este un aspect complex al creației populare, ilustrând inventivitatea, preocuparea pentru confort sau grija pentru aspect. Construcțiile din mediul rural sunt, prin natura lor, ecologice. Secole de-a rândul s-au folosit în exclusivitate materiale oferite de mediul natural: lemn, lut, piatra, stuf, paie etc. Intrebuințarea lor îndelungată a condus la cunoașterea proprietăților materialelor, la perfecționarea tehnicilor, la găsirea celor mai diverse forme de întrebuințare. Pădurile întinse, de nepătruns, ce acopereau o mare parte a teritoriului României, au oferit materiale de construcție din belșug, adăpost în perioade de restriște, posibilitatea de a se încălzi si prepara hrana. De aceea meșteșugul prelucrării lemnului s-a impus ca unul din cele mai importante, iar uneltele descoperite în săpăturile arheologice din perioada neolitică, din epoca bronzului sau a fierului, arată vechimea lui.
 
Tehnica de construcție din bârne dispuse orizontal, foarte răspândita pe teritoriul României, era cunoscută din perioada preromană, lemnul fiind utilizat pe scara larga până in sec. 17 atât la constructii modeste, cat si monumentale. In asezările de câmpie pe lângă lemn s-a folosit lutul ca material de constructie sub diferite forme. Călătorul italian Nicolo Brasi, în drumul spre Anatolia (1633-1638), mentiona în notele de călătorie că in Moldova, locuintele sunt făcute din pamânt si bârne îmbinate unele cu altele. In zonele unde piatra a fost la îndemână, a fost folosită în combinatie cu lemnul. In lume, doar 8% din teritoriu si din constructii sunt amenajate de arhitecti; restul este rezultatul unei acumulari spirituale umane, transmisa peste secole, exprimată în forme specifice, constituind ceea ce numim astăzi arhitectură traditională. Pozitia României la interferenta a trei mari imperii: roman, bizantin si otoman, la rascruce de drumuri europene si de mari culturi, a favorizat convergenta unor trasaturi culturale specifice. Toate aceste influente preluate pe fondul unei puternice traditii autohtone au dus la cristalizarea unei conceptii unitare si diverse în acelasi timp.
 
Gospodaria – centrul vietii domestice
 
Gospodăria formată din casă si constructii economice, apare ca o unitate perfect integrată sistemului social si spatial, în situl si modul de viată propriu habitatului rural. Ca rezidentă permanentă a familiei, gospodăria relevă după modul in care este ordonată, particularitătile si caracterul specific în raport cu mediul socio-natural; prin aspectul exterior, gospodăriile din Muzeu indică nivelul socio-economic al proprietarului, dat fiind ca sociabilitatea comunitară se desfăsoară potrivit caracterului propriu în spatiul construit al habitatului respectiv.
 
In cea mai mare parte a României, curtea este un spatiu deschis privirii vecinilor, dar interzis de facto străinilor fără acordul proprietarului. Numai gospodăriile din unele sate transilvănene si cele cu ocol întărit, formate din locuintă si constructii economice dispuse unele lângă celelalte, înconjurând curtea cu o poartă înaltă, compunând o închidere fortificată, fac exceptie. Accesul in curte se face prin poartă, care are semnificatia trecerii din spatiul comunitar în spatiul familial. In anumite zone, Maramures, Gorj, Neamt etc. poarta are rol de reprezentare, fiind impodobită cu sculpturi de-a lungul stâlpilor si grinzii superioare. Estetic portile reprezintă lucrări majore în arhitectura populară romanească, decoratia lor având origini arhaice, al cărui sens s-a pierdut cu timpul, cedând locul imaginatiei.
 
O gospodarie este un organism functional in care, alături de casa sunt o serie de constructii economice legate de ocupațiile principale: suri pentru păstrat fanul sau paiele, în care se treierau cerealele si se adăposteau carul si uneltele agricole, crame pentru butoaiele cu vin în zonele pomicole sau viticole, grajduri pentru animale mari, saivane pentru oi, cotete pentru porci, pătule sau găbănase pentru cereale. Dimensiunile si amplasarea acestora în cadrul gospodăriei depinde de specificul fiecarei zone, de tradiția culturală. In Muzeul Satului sunt reprezentate majoritatea tipurilor de construcții economice, printre cele mai interesante fiind sura poligonală de la gospodaria Surdesti, colejna de la Berbesti – Maramures, cămările de la Salciua – Alba si Naruja – Vrancea sau crama de la Curteni – Vaslui.
 
In organizarea gospodăriei, de o importantă vitală era sursa de apă, parau, izvor sau fântână. In satele de câmpie, cu pânza de apa freatică la mare adâncime, fântâna putea sa fie folosită de mai multe familii, în timp ce la munte, aproape fiecare gospodărie avea propria fântână. Cele douăsprezece fântâni existente în muzeu reprezinta tipuri diferite: cu ghizduri dintr-un copac scobit sau din scânduri cu colac din piatra. Apa se scotea cu o găleată de lemn fie cu o pârghie, cumpănă, sau roată care acționa fusul pe care se înfăsura frânghia sau lanțul cu găleată. Cea mai ciudată este fântâna cu cai, o captare de izvor străjuita de doua grinzi orizontale cioplite la capete în forma de cap de cal. Apa, ca element purificator, a avut în satul tradițional un rol deosebit în desfăsurarea unor rituri legate de nastere, nuntă sau moarte. Fântânile erau considerate adevărate locuri sacre si nu trebuiau spurcate de un animal sau de un sinucigas. Construirea unei fântâni ce putea fi folosită de oricine, la răscruce de drumuri sau în hotarul satului, în amintirea cuiva dispărut sau pentru pomenire vesnică în lumea viitoare era un gest obisnuit în satul tradițional.
 
Casa spatiu familial
 
Casa nu este doar un adăpost. Aici se desfăsura viata familială, trăiau părintii si se năsteau copii, sau se petreceau cele mai importante evenimente din viata unui cuplu. Locul pe care se construia casa trebuia ales cu grija, să fie curat si sa nu se fi petrecut evenimente violente, să fie langa o sursă de apă si adăpostit de vanturi. Inceperea constructiei era precedată de o serie de acte: pentru ca viata să fie fericită in casă, era importantă realizarea un sacrificiu la fundatie. In functie de loc si de epocă, se tăia un cocos, se vărsa sangele unei gaini sau unui miel. Pentru prosperitate, era obiceiul să se îngroape în fundatie cateva monede de argint.
 
In cele mai multe cazuri, spiritul de solidaritate al comunitătii se manifesta prin organizarea unei clăci de întrajutorare pentru construirea casei, unde participau vecinii si rudele care primeau mancare si băutură si erau coordonati de mester si de proprietar. La terminarea sarpantei, pe coamă se aseza un brădut sau un buchet de flori, un stergar frumos si o sticlă cu băutură pentru mesteri. In arhitectura populara majoritatea caselor sunt dispuse pe un singur nivel si s-au dezvoltat pe orizontală. Planul cel mai răspandit cuprinde doua sau trei încăperi, ceea ce reprezenta în sec. 19 un procent de 86% din locuinte. Cateva regiuni se disting prin existenta caselor cu două nivele, începând cu sec. 19. Unul din cele mai vechi tipuri il constituia casa cu foisor, o verandă care, alaturi de prispa caracteristică pe tot teritoriul Romaniei, conferea constructiei o nota distinctă, grija pentru aspectul casei constituind o preocupare permanentă în satul traditional.
 
In arhitectura populară fiecare detaliu de sculptură in lemn, fiecare crestătură, era legată de suprafată materială si de functia constructivă. Ritmul, compozitia, ordonarea, care realizau o decoratie completă, poarta o logică acumulată în multe generatii de artizani. Decorul este aplicat la fatada casei, pe stalpii prispelor si foisoarelor, la fruntare, ancadramentul usilor si ferestrelor. Structura si decoratia fac corp comun. Decorul trăieste prin suprafată în care pătrunde în cazul crestaturii, sau prin suprafata care se detasează în cazul sculpturii. Decorul nu anihilează fondul perceput în acelasi timp cu el. Repertoriu, ritm, compozitie, depind de ansamblul arhitectural, conceptia decorativă fiind bazată pe tehnicile folosite. Ornamentele intalnite sunt in proportie de peste 70% geometrice si, mai rar, în unele zone sau la alte etnii apar motive zoomorfe si antropomorfe. Interiorul locuintei asigura intimitatea familiei si era organizat in functie de numarul de incaperilor, de situatia socială si materiala a proprietarului, si reflecta o anumita conceptie cu privire la confortul general acceptat de comunitate, la care se adauga o anumita fantezie si preocupare pentru frumos.
 
Arta populară in viata cotidiană
 
Interiorul casei este spatiul unde femeia dispune modul de aranjare, repartizarea mobilierului si obiectelor de uz, spre deosebire de curte si constructiile economice considerate un spatiu masculin. Intrand intr-o casă, se constată existenta a trei centre de greutate: coltul cu vatră sau sobă, ce oferă caldură, posibilitatea pregătirii hranei si, in trecut, chiar sursa de lumina; coltul amenajat pentru odihnă, in care se afla patul situat in apropierea surselor de caldură; coltul cu lavitele si masa, deasupra caruia sunt icoanele, un colt consacrat ospitalitatii. In legatură cu functia de adăpost dotarea interiorului este diferită in zonele de munte cu clima rece de cel de la campie cu clima mai caldă. Fiecare din aceste centre au o anumită semnificatie. Locul vetrei a fost o vreme indelungată un spatiu sacru, datorită focului purificator. Aici năsteau femeile si aveau loc anumite ritualuri, aici se reunea familia in jurul mesei, la lumina focului torceau si teseau femeile in lungile nopti de iarnă. Focul era atât de pretios ca nu trebuia dat din casă.
 
Coltul cu patul asigura intimitatea cuplului, dar si căldura, datorita numeroaselor categorii de tesături din lână folosite ca asternut sau pentru invelit. Patul putea sa fie si un loc de reprezentare, datorită numeroaselor tesaturi aflate în jurul sau si a lazii de zestre cu teancul de covoare si perne asezate deasupra. In unele sate din Transilvania, în casele cu o cameră de oaspeti, se afla un pat folosit exclusiv pentru etalarea tesăturilor si a pernelor. In forma cea mai veche, mobilierul simplu si functional era lucrat in gospodărie sau de mestesugari locali, fiind compus din lavite asezate în jurul camerei, adesea fixate intre bârnele peretilor sau compuse dintr-o scândură cu patru picioare înfipte în pământ. Lăzile de zestre frumos decorate cu crestaturi si dulapurile pentru vase au fost lucrate din scânduri cioplite, încheiate în cuie de lemn si îmbinate una în alta. Pe masura trecerii timpului, au inceput să fie folosite mobilele lucrate dulghereste, încheiate la colturi în coadă de rândunică, simple sau decorate prin pictare.
 
Spatiul restrâns al caselor vechi a determinat dispunerea mobilierului în jurul peretilor si folosirea politelor fixate la grinda mester sau deasupra lavitelor. O bară montată în apropierea plafonului deasupra patului, servea în unele zone, initial pentru uscat hainele, ulterior pentru prezentarea costumelor de sărbătoare si a diferitelor categorii de tesaturi specifice cergi, covoare, fete de masa etc. Se poate remarca preferinta pentru organizarea obiectelor cu caracter decorativ laicere, covoare, ceramica, icoane, în frize colorate, alternate cu spatii libere, de culoare albă. Paralel se manifestau si anumite preferinte regionale cum sunt: prezentarea frizelor de icoane pictate pe sticla si de farfurii din ceramica asezate pe cuniere, stergare lungi asezate in jurul ferestrelor in Transilvania, alternarea lăicerelor cu siruri de mici stergare în Vrancea, folosirea covoarelor mari în dreptul paturilor si etalarea stergarelor imprejurul peretilor dispuse în forma de fluturei la sud de Carpati. Interiorul locuintei uimeste prin bogatia tesăturilor viu colorate care ocupă peretii, paturile, lavitele, mesele, toate realizate în gospodărie. Cromatica armonioasă si caldă crează o impresie de confort în ciuda spatiului restrans si a simplitătii mobilierului.
 
Stramosii tehnicii moderne
 
In economia rurala o serie de instalatii tehnice actionate de apă sau de vânt au rezolvat cerinte stringente de viată: măcinat cereale, finisat stofe. Altele cum au fost steampurile pentru sfăramat piatra auriferă, au permis locuitorilor dintr-unele zone să-si castige existenta din practicarea unui minerit arhaic. Asemenea instalatii erau detinute de localnici si deserveau uneori sate indepărtate. In cazul pivelor, tăranii veneau de la distante mari cu stofele tesute si vopsite, pentru a fi finisate, ori erau colectate din sat.
 
Pe cand stiinta de carte nu era generalizată, pioarul avea pregătite betisoare care, taiate intr-un anumit fel, deveneau adevarate înscrisuri: o parte din betisor era luata de proprietar, cealalta ramânea prinsa de stofa. La predarea stofei tăietura celor doua betisoare trebuia sa se potriveasca, dovedind ca este acelasi material. In satele mosnenensti, asemenea instalatii erau exploatate in comun, fiecare familie avand drept de folosinta un anumit numar de zile. Morile de apa si pivele erau foarte numeroase. Pe valea Jalesului, in nordul Olteniei, existau in secolul 19 peste 56 de instalatii care functionau incontinuu. De seara, toată noaptea, în linistea lăsată peste sat, bătăile ciocanelor răsunau pană la mare distantă. Din păcate, azi au dispărut aproape in totalitate si, odata cu ele, farmecul inegalabil al satului.
 
Spiritualitate
 
Credinta si aspectele spirituale ale vietii erau foarte importante, fiecare sat avand o biserică oricat de mică, construită din cununi orizontale de lemn sau din alte materiale ca si casele. Cele mai impresionante biserici din lemn au fost construite în nordul Transilvaniei, de regulă pe un promontoriu, si erau terminate cu un turn cu galerie arcadă si coif ascutit, ca un varf de săgeată, dominand pana departe satele.
 
Un fapt insolit, bisericile de lemn au fost calatoare, putând fi mutate dintr-un loc în altul, vândute sau donate cand un sat îsi construia o biserica mai mare. Din Maramures a fost adusă la Muzeu în 1936 o biserica din lemn care domina zona Transilvaniei. Biserica de lemn din Moldova, intrată in patrimoniu cu prilejul construirii marelui baraj de acumulare de la Bicaz străjuieste partea de nord a muzeului. Biserica de la Rapciuni, aminteste pe cele construite din piatra, datorita planului treflat. Mica biserica din Turea – Cluj este un tip vechi si a avut o istorie ciudata, fiind salvata din cadrul unei mari exploatari miniere de suprafata în anul 2003. Cele patru biserici impresioneaza prin maiestria cu care au fost construite, proportiile echilibrate, decoratia în lemn si pictura murală si contribuie la recreerea atmosferei satului traditional.
 
Are Muzeul National al Satului un viitor?
 
Transformările din domeniul arhitecturii, mestesugurilor si mentalitatea oamenilor sunt enorme. Tot mai putine asezari rurale păstrează aspectul de altadata si pot fi numite încă zone folclorice vii, chiar daca progresul a fost permanent si nimic nu poate opri mersul societătii înainte. Pe baza unor programe de cercetare de anvergură, unele sate sau părti de sate ar putea fi clasate si conservate. Aceasta presupune o strategie, specialisti si o legislatie favorabilă proprietarilor detinători de constructii clasate, care să-i motiveze în conservarea si punerea lor în valoare, ceea ce pretinde si presupune timp, vointă si fonduri.
 
Intre timp, constructii de valoare inestimabilă dispar, fiind înlocuite cu case care oferă confortul sec. 21, uneltele traditionale sunt înlocuite de cele moderne, mai eficiente, artefactele dispar în noianul celor de factură industrială. Paralel cu aceste fenomene, peste tot în lume s-a inregistrat o sporire a intresului pentru traditie, pentru lucrul executat manual, pentru unicat si serie mică, pentru păstrarea identitatii culturale în fenomenul de globalizare. Nimeni nu pretinde ca oamenii sa locuiască în case cu o singură incăpere, fără lumină electrică si apă curentă, sa treiere cu imblaciul, ori să se încalte cu opinci si să teasă în casă hainele necesare. Dar toate acestea pot constitui inepuizabile surse de creatie pentru designeri, exemple pentru creatii moderne care să încorporeze specificul cultural al fiecărei natiuni.

Leave a Reply





Home Bucharest Dobrogea Moldova Walachia Transilvania