Numele mănăstirii vine de la un călugăr numit Agapie care a întemeiat cu mult timp în urmă o biserică din lemn numită “Vechea Mănăstire Agapia” sau “Agapia de pe Dealurile Mănăstirii”. Prima atestare documentară în care Mănăstirea Agapia apare separat de Mănăstirea Neamț în ceea ce privește proprietatea terenurilor, a fost în anul 1437 în urma deciziei lui Ilieș Vodă. Ctitorii “Vechii Mănăstiri Agapia” sunt domnitorul Petru Rareș și Doamna Elena în anul 1527, menționați în Vechiul Pomelnic (o bucată de hârtie pe care sunt scrise numele persoanelor în viață sau moarte pentru a fi menționate în rugăciuni) de la Mănăstirea Agapia. O altă inscripție aflată în mănăstire spune că primii ctitori au fost Petru Șchiopul și Doamna Ruxandra, în anul 1585. Din păcate la scurtă vreme s-a prăbușit în urma alunecărilor de teren. În consecință, a fost reconstruită de domnitorul Gheorghe Duca dar a fost ulterior distrusă de membrii organizației Eteria în anul 1821. În anul 1832, Maica Sevastia Munteanu a construit o nouă biserică de lemn pe locul celei vechi, care a ars în anul 1934. Biserica ce se află în prezent la Vechea Agapia a fost construită din piatră și lemn și a fost construită înainte de anul 1939.

Amplasată pe valea pârâului Agapia – Topola, la picioarele dealului Măgura, Marea Agapia sau Noua Mănăstire Agapia sau Agapia din Vale, este singurul lăcaș religios din România care poartă numele “iubirii de Christos”, care vine din cuvântul grecesc “agapis”. Complexul arhitectural este format din două clădiri: Vechiul Schit Agapia construit în anul 1585 de Petru Șchiopul și Mănăstirea Agapia, ridicată cu banii Hatmanului Gavril în anul 1642 și reconstruită de prințul Suțu după focul din anul 1821. Mănăstirea a fost atacată și deteriorată de turci și de tătari între anii 1671 – 1672, jefuită de tătari între anii 1674 – 1675 și de polonezi în 1680, deteriorată din nou de soldații lui Jan III Sobieski al Poloniei între anii 1689 – 1693. Inițial, Mănăstirea Agapia a fost locuită de călugări, dar în anul 1803 Mitropolitul Veniamin Costache a transformat mănăstirea într-o mănăstire de maici urmând ordinul prințului domnitor Alexandru Moruzi. Prima stareță a fost Elisabeta Costache, sora Mitropolitului Moldovei, care a construit în partea de sud a mănăstirii o capelă în anul 1847, care are hramul “Nașterea Fecioarei Maria”. La data de 16 Septembrie 1821, mănăstirea a fost grav afectată de un incendiu, dar a fost restaurată la scurt timp. A fost restaurată din nou și lărgită din nou între anii 1848 – 1858 (când biserica a suferit câteva modificări importante), între anii 1858 – 1862, 1882, 1903 (după incendiul din 23 iulie) și în anul 1968.

 
Tezaurul Mănăstirii Agapia
 

Pictată de marele pictor român Nicolae Grigorescu, pe când avea doar 18 ani, din 1858 până în anul 1861, biserica Mănăstirii Agapia devine o adevărată bijuterie arhitecturala care combină caracteristicile stilului bizantin cu stilul neoclasic și arta românească. Grigorescu a reușit să realizeze o serie remarcabilă de picturi murale sub formă de icoane, pline de mișcare, lumină și realism. Inspirația pentru aceste lucrări vine de la marii maeștri ai Renașterii. El a folosit modele vii, alese cu mare grijă, pentru realizarea portretelor picturilor sale.
 

 

Pe partea stângă a ușii altarului se află o icoană pictată a Sfântului Gheorghe (care ucide balaurul) inspirată din sculptura lui Donatello din Florența iar pentru a-l picta pe profetul Daniel, pictorul și-a folosit propriul chip. Pictura Mănăstirii Agapia are o mare valoare artistică deoarece este dominată de o puternică autenticitate realistică a vieții. Capodoperele lui Grigorescu de la Mănăstirea Agapia sunt reprezentate de trei picturi: Portretul Sfântului Gheorghe, Intrarea în Ierusalim și Sfânta Fecioară Maria cu pruncul Iisus în brațele sale. Picturile Apostolilor Petru, Andrei, Pavel și Ioan, între cele patru ferestre ale bisericii sunt pictate pe bază de pastă de ulei cu linii îndrăznețe. Sfinții pictați aici sunt unici … speciali. După ce vezi frumusețea sfântă, simplicitatea linilor, perfecțiunea proporțiilor și a formei, liniștea și pacea sunt sentimentele pe care oricine le va avea în fața pereților și a icoanelor. Grigorescu era captivat să picteze icoane. El spunea: “Pentru mine Sfinții sunt vii, eu cred că ei mă privesc și îi aștept să înceapă să vorbească, să se miște și să mă binecuvânteze”. Pictorul a folosit ca modele pentru portretizarea sfinților săi pe preoții și măicuțele de la mănăstire și săteni și copii din satul Agapia.
 

 

Grigorescu a fondat un atelier de pictură la Mănăstirea Agapia, o școală unde erau formate măicuțe care aveau inclinații artistice. În prezent, oricum, măicuțele care pictează, au abandonat stilul marelui pictor realist, ele pictează cu influențe bizantine. Muzeul găzduit în incinta mănăstirii adăpostește o valoroasă colecție de artă precum și o prețioasă colecție de obiecte religioase. Muzeul mai adăpostește și fondul de carte veche al județului Neamț. Biblioteca mănăstirii deține cinci zeci de mii de volume. Atrași de frumusețea peisajului și de priveliștea din jur, dar și de pacea vieții spirituale din acest lăcaș sfânt, mulți scriitori și alte personalități culturale vizitează această mănăstire în special în timpul verii. Doar aici se pot odihni and work în pace, departe de nebunia lumii moderne.
 
Vechiul Schit Agapia este afiliat Mănăstirii Agapia. Locuitorilor acestul complex monastic și celor care lucrează aici le este interzis să consume carne sau produse din carne. În acest loc sfânt accesul vizitatorilor nu este permis după asfințit. În prezent, Mănăstirea Agapia este una din cele mai mari mănăstiri de măicuțe din România, cu 400 de măicuțe, fiind a doua ca număr de măicuțe după Mănăstirea Văratec.